Înainte să ajung la În supa miso, vreau să vă vorbesc puțin despre călătoria mea cu Ryu Murakami. Eu am fost și sunt mare fan Murakami, dar Haruki și când am început să caut lucruri despre cărțile lui sau ce-a mai făcut în rest, odată la ceva timp numele lui Ryu apărea și el. Pe vremea aia, Haruki era în plin avânt și de la Ryu abia găseai o carte rătăcită pe rafturi, numită Albastru nemărginit, aproape transparent. Era în varianta Top 10+ a editurii Polirom. În ultimul timp, situația s-a întors puțin și Ryu primește reeditări și traduceri. Și e foarte bine.
Ei, cu Albastru nemărginit asta am început să-l citesc pe Ryu și îmi aduc aminte că m-a izbit cartea asta, prin cât de direct și abrupt erai aruncat față-n față cu o realitate bănuită și neconfirmată. O trecere de la o Japonie colorată (anime-uri), la una transparentă, sau cel puțin așa făceam eu conexiunile pe atunci. Ceva mai târziu a fost Ecstasy. Aici nu m-a surprins cu nimic, dar a fost o poveste la fel de francă și directă, cu droguri și sex, într-o lume pe care nu o recunoșteam.
Și apoi a venit cartea care m-a făcut să îl îndrăgesc pe Ryu într-un fel aparte. Hituri celebre din epoca Showa. O carte pe care mi-ar fi plăcut să o scriu, o carte care a fost făcută parcă pentru gustul meu. Nu este cartea despre care o să vorbesc azi, dar vreau să mai spun că dacă puneți mâna pe ea, nu o luați în serios și râdeți cu ea.
Cred ca mai citisem Audiția, până să pun mâna pe În supa miso. Audiția e o carte scurtuță, facilă, fără prea multe ascunzișuri, iar cu excepția scenei de la final, cred că aș fi uitat-o cu desăvârșire, dar în scena aia de la final, am cunoscut o nouă față a lui Ryu, una pe care nu o mai întâlnisem până atunci.
În supa miso a urmat parcă natural. Nu știam la ce să mă aștept, dar eram curios.
Cartea începe cu Kenji, un bărbat de douăzeci de ani care își câștigă traiul făcând pe ghidul turistic, dar el nu-ți arată cele mai vizitate obiective din Tokio, ci îți arată o față mai nevăzută a mega metropolei, turismul nocturn, sexual.
În felul ăsta Kenji este angajat de Frank, un american cel puțin suspect, care se lasă târât de Kenji prin baruri și localuri de noapte. Aici întâlnim o lume puțin cam sălbatică, o industrie sexuală bine unsă, cu personaje slab definite, dar pestrițe. Există diversitate și există consumerism, d-aia cel mai probabil o să auziți la un moment dat că este o critică abilă a epocii consumerismului. Habar n-am dacă este așa ceva sau nu, dar există turism sexual, există laturi întunecate ale naturii umane și sunt expuse aici. Aici o să mă opresc cu ce e acțiunea cărții, pentru că în definitiv, nu e o carte prea lungă.
Cartea nu mi se pare că reușește să dezvolte personajele și pentru mine a fost ok. Câteodată nu vreau să pun preț pe cât de bine sau prost e dezvoltat un personaj, nu îmi pasă chiar atât de mult de personaje, dar clar nici nu o să prind drag de ele, nu o să fiu trup și suflet cu ele, prin încercările lor. Ceva mai sus am menționat că am găsit o nouă față a lui Ryu Murakami și despre asta vreau să vorbesc.
Cartea asta rămâne memorabilă printr-o scenă deosebit de violentă, pe care nici nu știu dacă o poți încadra în orice alt gen decât horror. Pe scena asta e construită starea de teroare care urmează și care face toate celelalte lucruri să pălească. Ce critică socială când o ureche și-a găsit calea către un loc nebănuit și râuri de sânge a inundat barurile din Tokio, când orașul a cunoscut o cruzime de necrezut?
Ryu a creat un element de șoc care pentru mine a funcționat, un șoc violent. Clar nu mă așteptam ca În supa miso să fie așa brutală și să mă înspăimânte. În toate celelalte cărți am găsit elementul ăsta comun, scena de impact, șocantă, dar în nicio alta cruzimea nu a fost exponentul.
Nu mi-a dat coșmaruri, dar nici nu sunt obișnuit cu genul ăsta de imagini pe care scriitorul a reușit să le implanteze cu succes în mintea mea. Nu mi se pare deloc ușor să creezi scene, care devin și memorabile și marcante și care contribuie atât de mult la o stare generală de alertă și neliniște. Poate toți fanii Stephen King, sau cine știe ce alt geniu al horror-ului pe care nu l-am încercat, o să-mi râdă în nas. Din punctul ăla îi las pe ei să poarte discuția, fiind mai competenți.
Cu toate astea nu o să-i dau o notă prea mare. Un cinci din zece. Am văzut ce-a făcut, mi-a plăcut, dar cu toate părțile bune, nu poate să compenseze faptul că e o lucrare mai aproape de cinematografie, decât de un roman complet. Mi se pare un roman unidimensional, care gravitează în jurul unui șoc. Nu regret că am citit-o, nu recomand să începeți cu ea experiența Ryu Murakami. E o carte pe care ori o urăști, ori spui că ți-a plăcut, urmat de un daaar… Sau rezonezi atât de mult cu cartea încât o să fim nevoiți să sunăm la poliție.