Niciodată nu am crezut că o să scriu despre cărți. Am încercat în trecut, am simțit că fac un deserviciu cărților acelea așa că am abandonat. Dar poate eram prea tânăr, prea neîncrezător. Poate acum e momentul oportun.
O să încep, poate, lungul meu șir de recenzii cu Confesiuni de Kanae Minato, carte apărută la editura Litera, în colecția Folio. Coperta mi-a atras atenția și încă de acolo ni se setează promisiunile cărții. Crimă, plan diabolic și răzbunare. Ce poate să meargă rău?
Nu știm, pentru că doamna Minato, în pofida faptului că se află la debut cu această carte, face o treabă extraordinară. Primele pagini încep mai greu, dar totodată te ajută și să intri în ritmul și tonul cărții. Odată ce treci de ele, începi, sau cel puțin în cazul meu, să fii captivat. Lucrul ăsta e ajutat și de fontul cărții, un font aerisit și suficient de spațios.
În primul capitol intrăm într-o sală de clasă, într-o ultimă zi de școală. Profesoara de științe și totodată diriginta clasei explică importanța laptelui în dieta zilnică și apoi face anunțul că o să-și dea demisia. Se pornește un dialog prin care putem să ghicim întrebările elevilor din răspunsurile profesoarei. Demisia are legătură cu moartea fiicei ei? Da, și aici aflăm cum de fiica ei, Manami a ajuns înecată în bazinul din curtea școlii. Poliția a concluzionat că moartea a fost un accident.
În prima confesiune a cărții profesoara vorbește calm și în detaliu despre viața ei și despre anumite aspecte de care elevii ei nu aveau habar. Începe să-și spună povestea și adevărul ei, un adevăr dureros. În mijlocul acelei conversații de adio, reușește să strecoare și faptul că accidentul a fost de fapt crimă, iar criminalii sunt doi elevi de-ai ei. Chiar dacă nu le spune pe nume, restul clasei realizează cine sunt autorii faptei.
Bun, în momentul ăsta o să spuneți că am stricat totul și că misterul s-a dus dracului, doar că nu. Să vă explic: Cartea este un thriller și nu un roman polițist sau cu detectivi. De altfel, toate lucrurile astea puteți să le aflați și de pe spatele cărții. În carte descoperi relativ ușor cum s-a petrecut crima, dar ce explorezi mai departe sunt motivele și întâmplările care au dus la o așa tragedie, uciderea unei fetițe de patru ani.
Fiecare capitol este confesiunea unui alt personaj și cu fiecare capitol putem să pricepem mai bine ce s-a întâmplat până la crimă și ce se întâmplă după ce profesoara și-a dat demisia. Povestea nu se oprește în momentul crimei, ci evoluează de acolo și noi straturi sunt adăugate în viețile personajelor.
Cartea tratează mai multe probleme sociale, unele cu adevărat specifice Japoniei, altele universale. Despre cum media se folosește de anumite situații, despre cum oamenii pot fi influențați de ce este prezentat în media, cum spațiul virtual poate fi și periculos, despre abandon, presiune socială și multe altele. Toate astea sunt spuse printre rânduri și mai mult de atât, vedem foarte clar urmările lor.
Doamna Kanae reușește să strecoare toate lucrurile foarte natural în poveste, poveste care tot crește cu fiecare nou capitol. Chiar dacă la un moment dat lucrurile par repetitive, pentru că în cele din urmă fiecare personaj are același punct comun, crima, lucrurile capătă altă amploare și altă nuanță și alte lucruri incitante se petrec. Este un echilibru bun între cum ți se stârnește curiozitatea și „plata” când afli ce s-a întâmplat cu adevărat. Și să nu uit, este o carte despre răzbunare și justiție făcută cu propriile mâini. Măcar asta ar trebui să vă facă curioși să o citiți.
Traducerea a fost făcută de Oana-Celia Gheorghiu din limba engleză. Ceea m-a surprins, pentru că avem câțiva traducători din japoneză decent de buni.
E o carte căreia i-aș da un 7 din 10, pentru cât de ușor se citește, cum reușeste să te țină prins de poveste, personajele, deși complexe, sunt ușor de înțeles. Nu mi-a dat lumea peste cap, dar este o carte de care o să-mi aduc aminte cu plăcere.
Și dacă tot nu vreți și nu vreți să citiți, cartea a fost adaptată într-un film în 2010 de Tetsuya Nakashima: