Ce ne-am face cu toate bobițele din lume?
Sub greutatea unei astfel de premise ne-a fost foarte greu să deschidem cartea.
Înainte să vorbim despre ea să înțelegem puțin ce e în carte. Începe cu povestea unui poștaș fără nume. Un poștaș care se simțea din ce în ce mai rău, iar când și-a făcut curaj să meargă la doctor a aflat că este prea târziu. Cancer în fază terminală cu o speranță de viață foarte mică. Ce lovitură pentru el, dar loviturile au continuat să vină. Cu o tumoare în creier și dureri destul de mari, odată ajuns acasă are parte de un vizitator. Ultimul lucru pe care-l vrei în viață, dacă e să mă întrebi pe mine. Dar nu era orice vizitator, era însuși diavolul, diavol care arăta exact ca el, purta o pereche de ochelari și care avea o afinitate pentru cămășile hawaiiene.
Vizitatorul avea o veste proastă. Personajul nostru fără nume avea să moară într-o zi. Orizontul lui s-a mutat de la câteva luni, la câteva ore. Ce crudă poate să fie viața. Dar același diavol a venit și cu o soluție – încă douăzeci și patru de ore dacă e de acord să șteargă ceva din lume. Cum adică ceva? Păi, prima propunere a fost ciocolata, dar odată ce diavolul însuși a gustat așa ceva a recunoscut că nu e posibil. Trebuie altceva și acel altceva au fost telefoanele. De toate felurile și formele. Pfuuu, magie.
Ce s-ar întâmpla dacă telefoanele ar dispărea din lume? Fără Facebook, fără TikTok? Personajul recunoaște că s-a cam pierdut în lumea micului ecran și că este lucrul pe care-l folosește cel mai mult, dar încă douăzeci și patru de ore? Merită? Pe scurt, da. Omul primește încă o zi de trăit, prin bunăvoința Diavolului, dar ce să facă cu ea?
În timpul câștigat începem să aflăm povestea personajului. Pisica Varză (nu, nu e varză, așa se numește) care e alături de el, Mama care din păcate nu mai este, o iubită de care se despărțise de ani și un tată absent, care trăiește la doar câteva străzi distanță.
După telefoane urmează alte lucruri – filmele de exemplu. Cum ar arăta o lume fără filme? Nu tu Batman, nu tu Sirenele sau oricare alt film pe care l-ai iubit sau urât vreodată. Apoi ceasurile. Fără să vezi cum minutele și orele fug pe lângă tine. Cum ar arăta viața asta pentru tine? Premisa cărții te face să intri în jocul ăsta, lași imaginația să zburde. Parcă ți se pare că personajul nu se gândește la toate problemele cauzate de alegerea lui. „Chiar nu își dă seama cât de egoist este?” Dar ai putea să-l judeci? Eu personal da, dar tu?
Dacă în prima parte a cărții te tot joci cu astfel de alegeri și supoziții, a doua mi se pare că e diferită. Pe toată construcția asta se desface povestea personală a personajului și relațiile lui cu alți oameni sau pisici – pisici care la un moment dat vorbesc, dar care sunt un liant destul de puternic între personaj și mama lui.
De fapt, a doua parte a poveștii este despre durere și acceptare. Am văzut vorbindu-se despre o „călătorie spirituală și filosofică” și dacă vrei – poți să-i dai și cheia asta. Eu zic că este o carte aproape dureroasă. O carte care ia un scenariu nefericit și se joacă cu frica primordială a omului. Moartea. A sa sau a celor din jur. Cum te comporți? În carte vedem cum personajul a făcut-o și cum tatăl său a făcut-o și cum relația lor, rece pe timpuri, inexistentă în prezent, a făcut-o.
Stilul cărții este simplu. O relatare cursivă a poveștii, fără înflorituri, cu câteva elemente sarcastice, aș zice mai mult în stil american decât japonez. E o carte scurtă. Din nou, premisa de-a face lucrurile să dispară din lume a fost doar un schelet pe care s-a desfășurat povestea personajelor și relațiile lor. Personal mi-ar fi plăcut ca lucrurile să fie mai explorate, ca disperarea să fie la alte cote, dar mai târziu am înțeles miza cărții.
Să o recomand? Și da și nu. Chiar cred că e o carte tristă, dar în sensul bun al cuvântului. Tristețe în sensul de acceptare și prețuire a lucrurilor. Nu am plâns, dar am fost de câteva ori în pragul de-a o face. Mă gândesc că sunt unii oameni care nu vor să experimenteze asta când citesc o carte, dar pentru mine e doar o dovadă că autorul a făcut o treabă bună.
Vedeți voi, să discuți despre moarte și pierdere e ceva la îndemână. Vrem nu vrem, toți ne confruntăm cu asta în diferite forme. E natural. Totodată e și foarte ușor să spui platitudini, să faci experiența atât de impersonală încât să te deconectezi foarte ușor. Genki Kawamura în schimb a reușit, în relativ puține cuvinte (și ca număr și ca diversitate), să te conecteze – și cu personajele și cu tine însuți. Parcă e ciudat să spui că să plângi de tristețe e o experiență plăcută, dar eu cred că poate fi. Așa că poate îi dați o șansă. Eu am citit-o în varianta din poză, dar e tradusă bine mersi la Humanitas.