Străini de Taichi Yamada este un roman care a apărut în 1987 și care e de-o stranietate curioasă. Cuvinte mari, dar să vedem și de ce.
În primul rând, să începem cu autorul și câteva cuvinte despre acesta. S-a născut la Tokyo în 1934. A trăit mult, cam până în 2023 și a fost un scenarist de succes, dar și un romancier recunoscut. Romanele lui au fost traduse în multe limbi și trei dintre ele chiar și în română.
În Străini, avem un personaj central, un bărbat la 47 de ani, un scenarist care-și duce veacul într-un bloc de birouri de lângă o autostradă foarte circulată. Proaspăt divorțat și cu mult timp liber, începe să ne spună cât de ciudată este liniștea din blocul în care locuiește, în care, teoretic, lucrează la ceva, dar pentru început, nu știm la ce. Ne mai spune că și decizia de-a divorța a fost a lui. Se simțea singur în căsnicie, iar în cele din urmă și soția lui a recunoscut lucrul acesta. Așa a sfârșit el fără bani, fără casă, fără familie. Doar cu noi, cititorii.
Lucruri stranii se întâmplă în timp ce acțiunea se mișcă. O femeie mai tânără cu 14 ani îi sună brusc la ușă și-i oferă o sticlă de șampanie. Fosta soție își găsește un nou „amic”, dar vai, el îl cunoaște pe acest amic și au colaborat cu succes în trecut. Acum pare că nu o să o mai facă. Când părea că prezentul îi scapă printre degete, cumva reușește să se întoarcă în trecut, pe niște străzi pe care nu le-a mai văzut de mult, într-un cartier de care-l leagă amintiri dureroase și… dar stai, ce e acolo? De unde știe fața aceea? Nu, e imposibil. Persoana aia nu mai este de mult, dar…
Cartea se citește ușor. Mult dialog și dacă ai chef și stare, în două ore jumătate o cam dai gata. În primă fază mi s-a părut cam grăbită proza, autorul sărind de la o idee la alta brusc, doar pentru că avea nevoie să îți dea informația care o să fie mai relevantă puțin mai încolo. Mi-a dat de înțeles că voia să ajungă mai repede la ideea lui genială. Dar apoi lucrurile s-au așezat bine și reușești să rămâi în poveste.
Punctul forte al poveștii pentru mine nu a fost povestea, ci cum a reușit să mențină tensiunea prin niște elemente de horror, misticism, dar și cu o tensiune emoțională cu care simpatizezi ușor, deși nu e povestea tipică în care se regăsește oricine. Încerc să nu spun mai multe decât trebuie, pentru că mai ales aici lucrurile trebuie descoperite de unul singur, dar ieși din lumea reală împreună cu personajul și nu știi niciodată cât de mult sau dacă te mai întorci.
E un joc frumos pe care autorul îl face cu cititorul și dacă accepți jocul ăsta o să fie o experiență plăcută.
Am realizat că mai citisem un roman de-al lui. Nu, nu pentru că scriitura mi-a adus aminte de asta, ci i-am căutat numele pe net să aflu puțin mai multe despre autor. Cartea se numește: ”N-am mai visat de mult că zbor”. Au trecut foarte mulți ani de atunci (of, Doamne, până și eu îmbătrânesc, nu doar personajele) și nu-mi mai aduceam aminte mai nimic.
Sincer? Nici nu mai știam dacă o citisem sau nu, pentru că pe atunci nu foloseam Goodreads, dar când am citit o recenzie, flash-uri mi-au revenit în minte despre strania (din nou) poveste de acolo, despre o femeie care întinerește (un Benjamin Button japonez). Mi-am amintit nu neapărat povestea, ci senzația și sentimentele de atunci. Domnul Yamada alege să-ți prezinte povestea din niște puncte de vedere destul de inedite.
N-aș fi menționat lucrul ăsta dacă nu aș fi citit un comentariu în care se spunea că este unul din autorii care vor să tragă niște foloase de pe urma realismului magic al lui Haruki Murakami. Destul de fals. Sunt scriitori diferiți, cu accente diferite. Dacă amândoi ar fi văzut aceeași fantomă am fi primit două povești cu totul diferite, probabil cu explicații diferite. Domnul Yamada reușește să dea stări și personaje autentice și găsim asta și în Străini. Cartea e apărută la editura Humanitas în 2007 și 2024, tradusă de Iuliana Oprina.