Înainte de toate cred că lumea ar trebui să știe că, deși mai scriu aici despre cărți nu fac neapărat o recenzie, ci vreau să conving oamenii să citească cărțile respective. Cam ăsta este scopul meu, scop, până acum, nedeclarat. Nu clarificasem aspectul ăsta până acum și mă simțeam dator.
Bun, să pornim la drum.
Pastă de fasole dulce e o carte de doar 232 de pagini. Spun doar pentru că scrisul este foarte mare și mare parte din carte sunt dialogurile. E o carte apărută la Alice Books, colecția Modern Alice. Editura își ia numele de la celebra Alice din țara minunilor și e o editură foarte tânără, specializată (deși nu exclusivă) pe cultura asiatică. De altfel, aici a fost tradus Osamu Dazai cu adevărat, un important scriitor japonez din secolul trecut, care era cam necunoscut pe la noi, dar de care eu auzisem. Un roman al lui a fost adaptat în anime. Vezi cât de mică e lumea? Editura și oamenii de acolo fac o treabă excepțională și propun titluri foarte interesante. Și închei prin a spune că traducerile sunt făcute din japoneză direct sau coreeană. Deși nu mă pricep cu adevărat, aș îndrăzni să afirm că și aici fac o treabă bună. În cazul de față traducerea este făcută de Iolanda Prodan.
Revenind la cartea noastră. Premisa și povestea este chiar simplă. Sentaro este un bărbat de vârstă medie, cumva eșuat, un vânzător de dorayaki. Ce este dorayaki întrebi? Este un desert japonez care e foarte asemănător cu o clătită și e umplut cu (ați ghicit) pastă de fasole roșie. Mă rog, un anumit tip de fasole numit azuki. Poate e ciudat să-l înfățișez doar ca pe un vânzător de dorayaki
Sentaro e vânzător într-o astfel de gheretă, cumva cam mică și sufocantă. Face asta de prea mult timp și e sătul. Nu vinde nici prea bine, nici prea mult și nici nu prea se străduie. Nici măcar nu-i plac clătitele și niciodată nu poate să mănânce una întreagă. Îi place să bea în schimb. Niște sake după muncă, niște sake când ajunge acasă. Nu are o problemă, dar o face constant. E obosit și și-a abandonat visurile. Cândva voia să fie scriitor, dar nu a mai făcut nimic în sensul acesta de ani de zile. În schimb, a făcut pușcărie la un moment dat. Dacă mai scriu două rânduri, i-am spus toată povestea.
În monotonia asta a lui întâlnește o bătrânică. Gârbovită, tare de urechi, cu mâinile cam strâmbe, puțin ciudată și care privește vremea și copacii cu admirație. Doamna Tokue. Sentaro, deși nu vindea prea mult și nici nu era patronul prăvăliei, pusese un anunț de angajare. Doamna s-a oferit să se angajeze, dar i s-a spus că salariul este destul de mic. Ea a venit cu o contraofertă și a acceptat un salariul de trei ori mai mic decât salariul inițial oferit de Sentaro și tot nu a primit postul. Sau cel puțin nu pe loc. Factorul ce l-a determinat pe Sentaro să o accepte în cele din urmă, a fost pasta de fasole dulce făcută de bătrânică, ceva cu adevărat gustos sau unic. Și de acolo a început călătoria lor.
Cam atât cu povestitul, de aici vreau să vă spun despre ce-a făcut cartea pentru mine. E o carte caldă, fără prea multe întorsături de situație, fără prea multe lucruri care să se întâmple. Trecutul joacă un rol important și aruncă o angoasă încă de la început. De când apare doamna Tokue îți dai seama că ceva rău o să se întâmple, dar nu știi cum. Or să fie niște nedreptăți perpetuate de societate, din ignoranță și egoism, sau ce o să se întâmple?
Știți ce mi-a plăcut cel mai mult? Nu a fost o rezolvare miraculoasă. Lumea nu s-a schimbat, dar câțiva da. Sentaro a aflat odată cu noi că lumea a fost și încă este un loc rece, plin de oameni care nu văd mai departe de propria lor masă sau mai departe de ușa apartamentului. Și nu e o problemă ușor de rezolvat. Să stai printre oameni e dificil, să încerci să te schimbi e chinuitor. Ce ne rămâne de făcut? E o întrebare care a rămas cu mine de atunci.
Dacă citești, în special romane de ficțiune, beletristică sau literatură nu o să devii mai special sau mai inteligent. IQ-ul nu o să crească și nici nu ai să vezi lumea în fractali, nu o să întoarcă mai multă lume capul după tine pe stradă, nu o să-ți crească nici măcar o stea în frunte. Dar știi ce o să se întâmple? O să afli lucruri, o să afli despre nedreptățile petrecute în lume, despre alți oameni și alte culturi și o să începi să te întrebi, ”bă, e bine ce fac?”. Eu cred că o să fii puțin mai empatic, puțin mai receptiv la ce se întâmplă pe lângă tine și că o să fii un om mai bun, cu ceva mai multă înțelegere despre lumea în care trăiești.
Cred că romanul ăsta, Pastă de fasole dulce, face treaba asta foarte bine. Te atinge și deși o face delicat, fără brutalitate și nu scoate din tine cu forța niște simțăminte (poate adormite), ci te face pe tine să înțelegi oamenii din jur, să ai mai multă răbdare cu ei, să încerci să-i înțelegi și să nu cedezi primului impuls de-a eticheta, de-a pune niște ștampile. Pe scurt, să vrei să fii un om mai bun. Și doar pentru asta și cred că ar merita să-l citești.