Himouto! Umaru-chan este o serie care explorează, într-o manieră exagerată și jucăușă, contrastul dintre aparență și realitate. Seria o urmărește pe Umaru Doma, o elevă de liceu aparent perfectă, frumoasă, inteligentă și admirată de toți, care, odată ajunsă acasă, își dezvăluie adevărata natură.
Ca să înțelegi cât de greu îmi vine să scriu recenzii uneori, trebuie să mă uit la recenziile din urmă ca să văd cam ce stil abordez. Deși încă-mi caut stilul care să mi se potrivească, încerc să nu mă repet, mai ales când vine vorba de recenzii. Nu plănuiam să scriu astăzi recenzia asta, dar cum am niște timp liber, am zis să bag o fisă.
Voiam de mult să văd seria și am văzut-o anul trecut, prin octombrie-noiembrie când rupeam anime-urile, când vedeam anime-uri pe nerăsuflate, de parcă viața mea depindea de asta. Din păcate, având memorie de pește, nu-mi aduc aminte prea multe, așa că voi scrie recenzia din ce-mi aduc aminte și sper să nu încurc nimic din sezonul 1 cu ceva din sezonul 2.
M-am răzgândit înainte de a publica articolul. Recenzia se aplică pentru ambele sezoane pentru că nu sunt mai deloc diferite, iar premisa e fix aceeași.
Premisa din Himouto! Umaru-chan: Perfecțiune ziua, cartofior de canapea noaptea
Originar dintr-o serie manga publicată de Shueisha, care a intrat în serializare exact la o zi după ce Jorge Mario Bergoglio a fost ales Papa Francisc, acest anime explorează, într-o manieră exagerată, contrastul dintre aparență și realitate.
La școală, Umaru Doma este imaginea perfecțiunii: frumoasă, politicoasă, cu note excelente. Pare să exceleze fără efort, cu o grație care i-ar face pe mulți să-și pună întrebări existențiale. Apoi ajunge acasă. În câteva secunde de la intrarea în apartament, Umaru se transformă într-o versiune chibi cu hanorac de hamster. Dualitatea este imediată și absurdă: mâncare nesănătoasă, jocuri video și anime-uri care rulează continuu.
Nu este o poveste despre traumă ascunsă sau fragmentare psihologică. Este o comedie construită pe contrast, absurditatea unei persoane care menține o imagine impecabilă în public, dar întruchipează lenea fără remușcări în privat. Efectiv cam orice fan anime.
Dacă eram mai slab cu 60-70 de kile, mă încadram perfect în rolul de Umaru…
Simplitatea unei piese-de-viață și dinamica frățească din Himouto! Umaru-chan
Traducere slabă a slice-of-life.
Din punct de vedere structural, anime-ul acesta este pur slice-of-life. Nu există un fir narativ grandios, nu există mize dramatice uriașe, nici un final spectaculos care să aștepte la capătul sezonului. Episoadele sunt împărțite în mici vignete cum ar fi vizitele la arcade, sesiunile de învățat, ieșirile la cumpărături, certurile între frați.
O bună parte din acțiune are loc în apartamentul lui Umaru și Taihei. Relația lor este motorul principal al poveștii:
- Umaru se plânge, manipulează, negociază.
- Taihei oftează, o ceartă, dar uneori o și răsfață.
La început, dinamica poate deveni iritantă. Comportamentul răsfățat al lui Umaru trece uneori de limita suportabilului. Nu este mereu plăcut să o vezi cum își tratează fratele, cel care îi susține stilul de viață. Totuși, pe parcurs, tonul se mai domolește. Episoadele ulterioare oferă momente de empatie și afecțiune, iar Taihei devine surprinzător de bine conturat, competent la muncă, răbdător acasă, grijuliu.
Ca frate mai mare la rândul meu, au fost momente în care am vrut să-l iau pe Taihei de guler și să-l scutur puțin, să-i dau cu reveneală. Comportamentul răsfățat al lui Umaru trece uneori limita suportabilului. Să o vezi cum se rostogolește pe podea și urlă până primește ce vrea poate… nu, nu poate, ci ESTE iritant.
Personajele secundare sunt, în mare parte, arhetipuri:
Nana Ebina: Fata dulce de la țară, cu anxietate socială (și cea mai drăguță de urmărit).
Sylphynford Tachibana: Rivala energică cu păr albastru, ale cărei replici de „hai să ne duelăm” o fac să pară un aspirant la liga profesionistă de gaming.
Kirie Motoba: Fata timidă care o confundă pe mini-Umaru cu un „Maestru”.
Alex: Fratele lui Sylphynford, care aduce o notă profundă prin trecutul său de hikikomori în Germania.
Deși este bizar cum nimeni nu-și dă seama că Umaru și „UMR” sunt aceeași persoană (e literalmente în nume!), aceste personaje extind universul serialului și îl împiedică să devină repetitiv. Sau îl fac mai puțin repetitiv.
Umor: Uneori funcționează, alteori mai puțin
Comedia mizează pe exagerare. Crizele lui Umaru sunt caricaturale, iar talentul ei la jocuri este aproape mitic. Unele glume prind imediat, altele pot părea repetitive. Totuși, anime-ul rareori devine răutăcios sau toxic. Scopul este să râzi de absurditate, nu să te simți inconfortabil.
Estetica și muzica
Vizual, Himouto! Umaru-chan este vibrant. Fiecare personaj are un motiv de culoare (portocaliu pentru Umaru, roz pentru Ebina). Stilul „chibi” al lui Umaru este adorabil și „gangsta” în același timp.
Muzica de fundal, cu sunete de xilofon ce amintesc de Looney Tunes, menține o atmosferă calmă. N-am prea multe de spus la capitolul muzică, dar vă las opening-ul și ending-ul.
Verdict – Ne uităm sau nu?
Dacă ar fi să rezum acest anime într-un singur cuvânt, acesta este SIMPLU. Artă simplă, povești simple, premisă simplă. Este ușor de înghițit și de digerat, un „junk food” pentru creier care te ajută să te relaxezi după o zi grea.
Nu te va face să râzi în hohote și nici nu-ți va schimba viața, dar are un farmec aparte care te cucerește bit cu bit. Este o serie care celebrează micile plăceri vinovate ale fiecărui otaku.
Personal i-am dat nota 6 primului sezon și 7 celui de al doilea. Nu știu exact de ce sezonul 2 are notă mai mare, pentru că din ce-mi aduc aminte ambele sezoane sunt fix cam la fel, cu aceleași personaje, aceleași întâmplări. Poate se intră un pic în istoria vreunui personaj, dar cam atât. N-am să scriu o recenzie pentru al doilea sezon pentru că n-am nimic diferit de spus.
Știu că e una dintre cele mai slabe recenzii ale mele.
