Prințesa Mononoke sau Mononoke Hime este un film apărut în anul 1997, film realizat de Hayao Miyazaki, la studio-ul Ghibli.
Când zici Hayao Miyazaki, cel mai probabil mergi cu gândul către Spirited Away, o aventură distractivă pentru întreaga familie. După acea festivitate, nu ne-am aștepta să găsim violența și creaturile dezgustătoare ale Prințesei Mononoke, care spune povestea dispariției naturii sub expansiunea umanității.
Povestea începe cu Ashitaka, un tânăr prinț, în timp ce își apără satul de un mistreț corupt. În timpul luptei, mistrețul îl mușcă, transferând o parte din blestem. Acum, Ashitaka trebuie să părăsească satul și să găsească un remediu pentru blestem înainte ca acesta să-l consume, așa cum a făcut și mistrețul. Blestemul îi dă și putere – el poate decapita un om cu o singură săgeată.
În călătoria sa, ajunge în Orașul de Fier, o zonă cunoscută pentru că topește fierul de cea mai bună calitate sub îndrumarea doameni Eboshi; totuși, pentru a face acest lucru, au nevoie de lemn și minereuri din mediul înconjurător, ceea ce a înfuriat triburile de animale și zeii lor. Printre tribul de lupi se află o tânără, San sau Prințesa Mononoke, care îl captivează pe Ashitaka în timp ce încearcă să aducă pacea între animal și om și să prevină răspândirea corupției. Prințesa Mononoke reprezintă o lume intensă în care momentele de amuzament sunt puține.
Dacă nu ar fi fost deja evident, Prințesa Mononoke reprezintă o poveste despre mediu, un fel de poveste de obicei plictisitoare de care trebuie să treci, în timp ce filmul încearcă să introducă în creier un mesaj: „salvați Pământul”, fără a înțelege realitatea. Prințesa Mononoke, totuși, evită abordarea violentă și abordează enigma dintre om și natură cu o profunzime surprinzătoare. Ea arată ambele părți ale conflictului – nevoia umanității de a se extinde, dar și efectul pe care îl are asupra mediului atunci când expansiunea respectivă nu este măsurată sau gândită. Și în centrul tuturor, lăcomia este corupția supremă, imună nici naturii, nici umanității.
Mi-a plăcut foarte mult povestea, dar personajele au lăsat de dorit. Nu sugerez că vreunul dintre aceste personaje este de slabă calitate. Mai degrabă, ele sunt prea standard, prea tipice – nu clișeate, doar nevariate. Privind la Ashitaka, de exemplu, el îndeplinește rolul tânărului erou într-o căutare, dar nu ajungem niciodată să-i vedem caracterul interior, gândurile, emoțiile. Ocupă un rol în acțiune, puțin mai mult. Același lucru este valabil și pentru Mononoke, care, în ciuda faptului că este personajul principal, are un impact redus asupra intrigii și are mai puțină semnificație decât unele personaje secundare. Ea ocupă rolul personajului misterios de pe cealaltă parte și interes amoros – romantismul este cât se poate de gol, de altfel, și nu dezvoltă niciodată vreo chimie între cele două personaje.
Cel mai interesant personaj este Doamna Eboshi. Este inteligentă, o femeie de afaceri pricepută care vrea să înarmeze satul pentru a-l proteja împotriva împăratului și a forțelor sale de samurai care încearcă să subjuge satul. Ea este un lider grozav, dând prioritate oamenilor ei în primul rând, dar nu cunoaște consecințele acțiunilor ei. Chiar și cu ea, totuși, nu primim acele mici momente care să-i arate suficient caracterul interior.
Uită-te la animale, acum acolo avem personaje care sunt mai interesante (animalele pot vorbi). Declinul naturii a dus la animozitate între triburi, fiecare trăind în frică și atacând pe ceilalți. Zeul mistreț orb era fascinant. Are acest moment de teroare pe care l-am găsit captivant, arătându-ne într-o singură scenă personajul său și nebunia pe care a adus-o acest război.
Prințesa Mononoke a fost un film bun. Marele conflict, cunoștințele lumii, fiarele, diferitele facțiuni umane, ideea, toate grozave. La un nivel mai profund, am găsit puțin. Personajele ocupă roluri în narațiune; dacă narațiunea nu ar exista, nu cred că aceste personaje ar avea mare lucru de făcut, pentru că nu aflăm niciodată despre cine sunt ele cu adevărat.
