Suzume no Tojimari este cea mai recentă capodoperă anime a regizorului Makoto Shinkai, care aduce în prim-plan o poveste emoționantă despre pierdere, vindecare și legături umane.
E atât de recentă încât mi-a luat cam 3 ani să scriu o recenzie. În fine.
Am văzut filmul la cinema. Nu știu dacă fix la lansare sau la câteva zile după, dar la 3 ani după chiar nu mai contează. Țin minte că mi-a plăcut, dar nu mai știu dacă mi-a plăcut mai mult decât Kimi no Na wa. sau Tenki no Ko (cum adică n-am scris recenzie pentru ăsta?). Știu totuși că mi-a plăcut mai mult decât Byousoku 5 Centimeter (care a fost o mizerie), dar mai puțin decât Kotonoha no Niwa, care rămâne favoritul meu de la Shinkai.
Să trecem la recenzie pentru că de asta ne-am adunat aici.
O temă care te prinde de inimă și nu te lasă
Makoto Shinkai, pe care mulți îl știu drept maestrul poveștilor care-ți smulg sufletul (în sensul bun sau rău), revine cu Suzume no Tojimari și ne livrează o temă pe care o tot brodează de ani buni: moartea, pierderea și cum să înveți să trăiești cu ele. În Suzume mesajul capătă o notă mai matură și mai personală: acceptarea pierderii înseamnă să-ți amintești de cei plecați și să te apuci să trăiești în prezent, fără să te îneci în durere și melancolie.
Filmulețul e un soi de răspuns al lui Shinkai la traumele provocate de cutremurul Tōhoku din 2011 — o tragedie cu care Japonia încă se confruntă. Suzume ne arată că, deși pierderile sunt adânci și dureroase, blocarea într-o stare de doliu perpetuu nu face decât să ne oprească să mai trăim. Și, surpriză: cei care au plecat probabil ar vrea să ne vadă trăind, nu plângând încontinuu pentru ei. Câteva lecții de viață și respect, cu o doză sănătoasă de optimism.
Excursia lui Makoto Shinkai prin Japonia, ingredientul secret al filmului
Bine, bine. E excursia lui Shikai transpusă în Suzume. Totuși, să vorbim de drumul pe care aceasta îl face — de la plajele liniștite din Kyūshū până la nordul Tōhoku. Această excursie nu e doar o schemă de scenariu ca să admirăm peisaje cu detalii uimitoare, pentru că știm cum se joacă Shinkai cu detaliile când vine vorba de animație. E o metodă prin care filmul pune în fața noastră o Japonie diversă, cu oameni calzi și situații neașteptate.
Pe drum, Suzume își face prieteni ca Chika și Rumi, iar Sōta, tovarășul ei, e ajutat de Tomoya, un personaj care nu voia la început să se bage în aventura lor, dar care sfârșește prin a-și da seama că totuși merită să fie acolo. Aceste întâlniri întâmplătoare arată că, în ciuda tuturor diferențelor, oamenii au mai multe în comun decât ne-am aștepta. Și că o doză mică de bunătate — ca să nu mai vorbim de ajutor — poate schimba cu adevărat vieți.
Comunitatea, respectul pentru pământ și lecțiile străvechi
Suzume învață și ceva mai profund: trebuie să fim recunoscători pentru locul în care trăim. Sōta o sfătuiește să simtă emoțiile locului înainte de a închide o ușă, ca și cum ar absorbi istoria și energia oamenilor care au trăit acolo. E un gest de respect față de pământ, un concept care rezonează cu multe culturi.
Suzume no Tojimari face asta într-un mod aproape tactil, iar această lecție — că trebuie să dăm înapoi ceea ce luăm — nu pare o poveste de dragul poveștii, ci un avertisment real cu privire la dezechilibrul care vine când uităm să respectăm natura.
Dați Cezarului ce e al Cezarului!
Natura: prietenă, dușmană, și Daijin
Cu toate astea, natura nu e doar o prietenă blândă. Și Suzume nu se ferește să ne arate cât de înspăimântătoare poate fi. Folosind mitologia, Shinkai evidențiază un adevăr dur: indiferent cât de avansați am deveni tehnologic, nu putem controla cutremurele, furtunile sau alte forțe care ne ies în cale.
Daijin, un personaj ce pare de neînțeles, e mai mult decât un antagonist — el simbolizează natura însăși, imprevizibilă și puternică. E ca un memento că nu ne putem pune în calea forțelor naturii, dar putem învăța să conviețuim cu ele. Și asta, desigur, e mult mai ușor dacă ne sprijinim unii pe alții — exact cum Suzume face pe parcursul călătoriei sale.
Suzume no Tojimari – Personaje cu coloană vertebrală și multă determinare
Suzume nu e doar o fată drăguță și simpatică care plânge pe umărul tuturor. E un personaj puternic, determinat și independent, care face lucrurile să se întâmple. Comparativ cu primele filme ale lui Shinkai, unde personajele feminine erau adesea doar niște figuri abstracte de iubire idealizată, Suzume are o fire reală — ia decizii, acționează și se implică.
Sōta e cel care o ghidează la început, dar, pe măsură ce povestea progresează, Suzume ajunge să știe suficient încât să devină complet responsabilă pentru destinul său și al prietenilor săi.
Nu mă înțelegeți greșit, dar parcă în toate filmele lui Shinkai, personajele sunt cam smiorcăite și nu vor să-și asume nici măcar un gram de responsabilitate. Cel puțin în prima parte a fiecărui film, până lovește intriga.
Muzica și sunetul: Atmosferă și emoție
Coloana sonoră compusă de RADWIMPS pentru Suzume no Tojimari este o altă bijuterie care susține filmul. Melodiile instrumental-pianistice și cântecele vocale, precum „Suzume (feat. Toaka)”, amplifică emoția și atmosferă fiecărei scene.
Muzica urmează ritmul poveștii — jucăușă și plină de viață în prima parte, devenind melancolică și intensă pe măsură ce povestea devine mai profundă și mai dramatică.
Peisaje și detalii care îți taie respirația
Vizual, Suzume e un deliciu — ca mai toate filmele sale. Shinkai a renunțat la monotonia metropolitană și ne poartă printr-o Japonie pe care nu prea o vedem în filme: de la plajele liniștite ale Kyūshū la podurile celebre din Kobe, de la agitația Tokyo-ului până la câmpiile vaste din Sendai și chiar zona pustie din Fukushima, unde ruinele lasă ecouri ale trecutului.
Abandonul clădirilor și locurilor — ceva comun în Japonia după prăbușirea bulei imobiliare — devine în film un simbol al memoriei pierdute, dar și al respectului pentru cei care au trăit acolo.
Punctele Slabe: Ritm și Complexitate
Cu toate că filmul lui Shinkai strălucește în multe privințe, nu este lipsit de imperfecțiuni. Ritmul filmului poate părea dezechilibrat: prima jumătate are un aer ușor și aventuros, iar apoi se transformă brusc într-o poveste emoțională mult mai întunecată și serioasă.
Această schimbare poate fi surprinzătoare și uneori derutantă pentru spectatori. De asemenea, mitologia ușilor supranaturale și a spiritelor nu este întotdeauna foarte clară, ceea ce poate lăsa unele întrebări fără răspuns.
Deci, ne uităm la Suzume no Tojimari sau nu?
Filmul începe cu o acțiune dinamică și vizual impresionantă — o luptă pentru a închide o poartă misterioasă. De aici, intrăm în povestea personajului Suzume și a durerii sale, în lupta sa interioară de a accepta moartea mamei sale și de a merge mai departe.
Punctul culminant, când Suzume își întâlnește și își liniștește sinele mai tânăr, e o scenă care adună toată tensiunea acumulată și o eliberează într-un moment de catarsis sincer.
Da, povestea e oarecum previzibilă — cine a mai văzut un film Shinkai care să nu aibă un astfel de deznodământ? — dar, după atâta așteptare, e bine să vezi că regizorul a crescut și a devenit mai sigur pe ce vrea să spună.
Îndrăznesc să-l compar pe Makoto Shinkai cu Walt Disney — și cred că nu e deloc o exagerare.
Walt Disney, la vremea lui, a revoluționat industria animației occidentale prin stilul vizual și abordarea narativă unică. A ridicat desenele animate la rang de artă și a creat un univers în care milioane de oameni au învățat să viseze. Shinkai face același lucru, dar în cu totul alt registru. Filmele lui îți taie respirația. Serios. Fiecare cadru pare o pictură, o meditație despre frumusețea lumii și fragilitatea emoțiilor umane.
Amândoi au elemente recurente, „obsesii” creative care le dau identitate. La Disney, aproape mereu găsești trauma pierderii — mai ales a mamei — și un personaj care trebuie să lupte ca să-și regăsească locul în lume. La Shinkai, tema dominantă este frumusețea unei iubiri imposibile. Viața e frumoasă, da, dar e adesea marcată de dor, distanță, ratare și acea lipsă de sincronizare care doare mai tare decât orice despărțire.
Într-un fel, Disney construia lumi ca să ne arate cum visurile devin realitate. Shinkai le construiește ca să ne arate cât de prețioase sunt chiar și visurile care nu se împlinesc.
Totuși, revenind la al nostru film, Suzume no Tojimari are un quelque chose aparte, e ceva care te intrigă, ceva care te ține prins, e greu de explicat. Da, e de văzut, e un film esențial.
