Bleach și ciorba de o mie de ani. Scuze, războiul de o mie de ani.
După mulți ani am reușit să ajung la zi și eu cu ultima parte din această serie, un monstru al anime-urilor. Mi-a luat mai mult timp din câteva motive, dar unul ar fi pentru că oamenii îmi povestiseră care o să fie acțiunea și nu am fost deloc impresionat.
Așa că micul articol o să fie de fapt o vorbărie despre așteptări și prejudecăți versus un produs, despre plusuri și minusuri, din punctul meu de vedere, bineînțeles.
Vechiul Bleach
Mi-a plăcut Bleach când l-am descoperit. Mi-a plăcut foarte mult prima parte a poveștii, când Rukia este salvată. Mi-a plăcut ceva mai puțin când Aizen a intrat în peisaj, dar mi-am zis că Hueco Mundo a fost prezentă de la început în peisaj așa că era o direcție în care povestea putea să se ducă. Mi-a plăcut prima parte mai mult pentru că descopeream și lumea, nu doar personajele. Mi-a plăcut a doua parte mai puțin pentru că deși apăreau lucruri noi, reperele pe care mi le făcusem despre cine e puternic, cum și în ce fel, începuseră să fie puțin erodate de ce vedeam pe ecran. Luptele puțin repetitive, Ichigo descoperea din nou puteri nebănuite, dar de asta nu prin antrenament și lupte, ci se trezea ceva în el. Ceva întunecat.
Finalul a fost pentru mine un final. O luptă care nu lăsa loc de mai departe, indiferent dacă Ichigo avea să mai aibă puteri sau nu. Dar spre stupoarea mea am aflat nu doar că nu este finalul, ci că ne așteaptă o luptă și mai mare.
„Ei draci. Cu cine se mai bate?
Cu arcașii.
Care arcași?
Păi stai să vezi”
Și pentru multă vreme am refuzat să văd. Apoi seria s-a lansat și am auzit lucruri bune. Și când am prins ocazia, i-am dat o șansă. Și a fost un conflict în mine. Pentru că mi-au plăcut multe lucruri, mi-au displăcut multe altele. Așa că despre asta o să vorbesc în continuare.
Ce mi-a plăcut.
Ei, dragii moșului, mi-au plăcut destul de multe. În primul rând pe partea de poveste. Multe fire narative și-au găsit nodurile, multe personaje au fost „arătate” oamenilor cum trebuie. Mă așteptam la ceva mult mai concentrat pe acțiune având în vedere numărul relativ mic de episoade, dar m-au surprins plăcut. Și-au luat suficient timp să pună „carne” pe scheletul acțiunii. Cam totul a avut sens, chiar și de ce se întâmpla ciorba asta, de ce este Ichigo cine este.
Un alt lucru care mi-a plăcut. Animația este bună. Ceva mai colorată, ceva mai robustă și în anii 2020, dar măcar nu e Baki. Măcar nu e Kengan Ashura și alte animații (mă refer strict la cum este animat, nu întreg produsul) jenante ce par să apară tot mai mult. Faptul că nu au stricat un lucru bun nu ar trebui să fie motiv de laudă, dar în ce lume trăim, prieteni. Lucrurile bune sunt stricate constant în virtutea unor idei la modă și provocatoare, fără să discearnă de două ori dacă chiar e bine ce se întâmplă.
Imaginația. Am văzut tot felul de bankai-uri și alt fel de puteri care mi-au plăcut. Imaginație pură desfășurată pe ecran. Oamenii răi au primit și ei lucruri interesante, puteri incitante și diverse. La un moment dat chiar începusem să mă întreb care e conexiunea dintre o sabie și un război de teșut, dar am preferat să-mi înăbuș gândurile răzlețe și să accept desfășurarea de forțe din fața mea. A fost splendid.
Progresul unor personaje secundare. Nu vreau să spun cine și cum, dar câțiva prieteni vechi au primit săbii noi, Bankai sau Bankai 2.0, iar unii dintre ei chiar meritau.
Ce nu mi-a plăcut.
Și aici vorbim despre un lucru care se aplică în general anime-urilor de genul ăsta. Aceeași problemă o are și Naruto și One Piece.
Primul lucru este sistemul de try and fail, adică când un personaj încearcă să facă un lucru și eșuează. E un concept pe care eu l-am întâlnit la câțiva scriitori de fantasy. În general e un lucru bun, te ține aproape de poveste, de personaj și eviți senzația de futilitate. Nu e un One Punch man, unde știm că omul nu o să piardă vreodată. De ce mi se pare o problemă aici? Pentru că este un război total, cu foarte multe personaje, cu foarte multe lupte pe care se pune lupa. Și se creează acest sistem de try and fail aproape la nesfârșit cu absolut toată lumea.
Un alt lucru, și aici o să mă folosesc din nou de ceva întâlnit la un scriitor de fantasy și anume Brandon Sanderson. Probabil cel mai în vogă scriitor de fantasy al momentului și pe bună dreptate. El are 3 legi ale puterii, după cum spune el, dar de fapt sunt despre sistemul magic al lumii și cum se aplică. Aici vreau să fac referire la cea de-a doua lege care spune că limitele puterii (și aici pune bankai, jutsu, fructele alea din OP) sunt mult mai incitante decât ce pot face puterile alea.
Eroul sau anti-eroul au câte o vulnerabilitate care se poate exploata și privitorului sau cititorului îi dă senzația de necunoscut, nu știi cum o să se termine lupta și asta este incitant. Ei bine, în ciorba asta nu prea există limitări, există overpowered, luptele se termină prin faptul că ești pur și simplu mai puternic, sau ai un lucru care este prea puternic. Și de câte ori se întâmplă asta se îndepărtează puțin de lucrurile frumoase de la începutul seriei.
Un ultim lucru care m-a defazat a fost sistemul de puteri inconstant. Bleach, dar și altele, au un sistem de puteri bine definit. De exemplu aici, avem sistemul cu vice căpitani, căpitani și știi că nu au primit gradele pe pile, ci e vorba de cine e mai puternic. Încă țin minte cum Genryūsai a spus că motivul pentru care este căpitanul diviziei întâi pentru că nu s-a născut un shinigami mai puternic în ultima mie de ani. După este garda regală, shinigami foarte puternici, mai puternici decât Genryūsai care abia apar în serie. Ei bine toți ăștia puternici și foarte puternici sunt învinși relativ ușor și toată afacerea pică iar pe umerii lui Ichigo, care până când o să reușească iar să găsească o putere (am primit indicii deja) surprinzătoare în el, cam ia bătaie. Mi-ar fi plăcut ca cei puternici să fie puternici până la capăt.
Una peste alta seria mi se pare reușită, iar plusurile sunt mai multe și mai bune decât minusurile, prejudecățile au fost învinse de produs. Ciorba asta o să se termine, cred, în toamnă și o să ne pară rău. O să rămână să ne uităm la ce-o mai apărea în loc și să sperăm că o să fie la fel de bun.
