Hiroshima (1953) – Recenzie Film

Hiroshima al lui Hideo Sekigawa nu este doar un film – este un strigăt profund, menit să nu lase pe nimeni să uite.

Știu, știu. Am spus pe server-ul de Discord că scriu altă recenzie, dar între timp am fost răcit și am văzut și filmul ăsta. Oricum, va veni și respectiva recenzie.

Lansat în 1953, la scurt timp după sfârșitul ocupației postbelice a Japoniei, filmul explorează cu o sinceritate dureroasă tragedia bombei atomice. În timp ce alte producții au evitat subiectul, Hiroshima te pune față în față cu realitatea în toată cruzimea ei – nu pentru șoc, ci pentru a păstra vie memoria celor care au trăit acel infern.

Nu este un film documentar neapărat ci mai mult un film artistic, așa cum a fost și Oppenheimer sau mini-seria Chernobyl (pe care o recomand cu toată inima).

Dat fiind că filmul este destul de grafic, am ales să nu includ imagini în articol.

Creat la inițiativa Sindicatului Profesorilor din Japonia, filmul avea un scop clar: să aducă un omagiu victimelor și să educe generațiile viitoare despre ororile războiului. Rezultatul este o combinație impresionantă între un documentar istoric, o poveste emoționantă și o critică socială care rămâne actuală chiar și azi.

Povestea și personajele din Hiroshima (1953)

Povestea se desfășoară pe două planuri. Primul este plasat în 1953, când supraviețuitorii încă luptă cu efectele fizice și sociale ale bombardamentului. Al doilea ne duce înapoi la ziua fatidică de 6 august 1945, când Hiroshima a fost redusă la cenușă. Această structură dublă permite filmului să surprindă nu doar teroarea momentului, ci și consecințele de lungă durată asupra unei societăți care încearcă să se ridice din ruine.

Personajele sunt profund umane, iar poveștile lor te ating direct. Întâlnim un profesor tânăr, jucat de Eiji Okada (Hiroshima Mon Amour) care încearcă să insufle speranță și compasiune elevilor săi, unii dintre ei fiind supraviețuitori ai bombei atomice. Printre aceștia, o fată care suferă de leucemie provocată de radiații se confruntă nu doar cu boala, ci și cu prejudecățile celorlalți. Prietenul ei, Endo, devine simbolul unei generații pierdute – un tânăr care și-a pierdut familia și nu mai vede niciun viitor. Rătăcirile lui printr-o lume care pare să-l fi abandonat – de la vânzarea de „suveniruri” macabre până la demisia dintr-o fabrică de armament – sunt o oglindă dureroasă a unei societăți care oferă puțin sprijin celor mai vulnerabili.

Până și copiii orfani de pe stradă, care învață să ceară mâncare de la soldații americani, sunt portretizați cu o sinceritate cutremurătoare. Ei sunt un simbol al inocenței distruse, al generațiilor care au plătit prețul războaielor adulților.

Cinematografia și regia

Ce face Hiroshima să fie mai mult decât o simplă poveste despre război este frumusețea și intensitatea cu care este filmat. Regia lui Sekigawa combină realismul documentar cu imagini expresioniste care te fac să simți groaza aproape fizic. Momentul exploziei este redat cu o putere devastatoare – o liniște stranie spulberată de o explozie care transformă orașul într-un infern. Imaginile cu supraviețuitori rătăcind printre ruine, printre trupuri arse și foc, sunt imposibil de uitat.

Cinematografia, semnată de Shunichiro Nakao și Susumu Urashima, surprinde fiecare detaliu cu o claritate care aproape doare. Fețele figurante de pe ecran, mulți dintre ei adevărați supraviețuitori ai bombardamentului, adaugă o autenticitate tulburătoare. Este imposibil să privești și să nu simți povara acestor vieți reale.

Coloana sonoră a lui Akira Ifukube, cu tonuri grave și emoționante, completează perfect imaginile, accentuând atât momentele de doliu, cât și haosul de nedescris de după explozie.

Suport fizic sau nu suport fizic?

Am vrut să ating un pic și partea asta, deși nu are legătură directă cu filmul, dar îmi cunoașteți, deja, latura asta.

Filmul există pe blu-ray de cumpărat, dar… arată aproape bine. Vorbind despre un film din 1953, deci vechi de mai bine de 80 de ani, e de înțeles ca elementele de film să nu mai fie într-o stare bună, dar de cele mai multe ori, lucrurile astea se pot repara la post-producție. Nu 100% pentru că nu poți crea ceva din nimic, dar uneori se pot ajunge la rezultate interesante.

Hiroshima (1953) nu e cazul. Da, arată bine, se aude binișor, dar vorbind despre un film atât de vechi și nu atât de popular, din păcate, s-a lucrat doar cu puține lucruri.

O să vedeți de multe ori tăieturi aiurea – astea sunt, totuși de înțeles. Pe atunci se tăia direct pe film. Cadre cu film damage, unele ar fi putut fi reparate, altele sunt atroce (no pun intended).

Totuși, pentru cine vrea un titlu mai diferit în colecția de filme, merită cumpărat blu-ray-ul de la Arrow.

Revenind;

O critică a războiului și a societății

Deși Hiroshima (1953) atinge subiectul responsabilității americane – prezentând bombardamentul ca pe un act de cruzime și experiment rasist – critică la fel de dur și guvernul militarist japonez. Scenele în care soldații cer supraviețuitorilor să revină la muncă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, sunt la fel de revoltătoare ca nepăsarea liderilor care vor să continue războiul indiferent de suferințele poporului. Într-un moment sfâșietor, supraviețuitorii stau la coadă pentru mâncare, doar pentru a li se spune că asemenea greutăți sunt „obișnuite” în timp de război.

Filmul scoate în evidență și stigmatizarea socială a hibakusha. Supraviețuitorii sunt marginalizați, tratați ca niște amintiri vii ale unui trecut dureros pe care ceilalți ar prefera să-l uite. O femeie se plânge că nu-și poate găsi un soț din cauza cicatricilor lăsate de radiații, iar alții se luptă să găsească un loc de muncă sau sprijin din partea statului.

De ce este important să vezi Hiroshima (1953)?

La final, Hiroshima este mai mult decât un film – este o lecție de viață. Sekigawa nu oferă soluții sau răspunsuri simple. În schimb, ne arată costul uman al războiului, în toată complexitatea și suferința lui. Combinația dintre povestea emoționantă și realismul brutal face ca acest film să rămână în memorie.

Este o experiență necesară. Este sfâșietor și greu de privit, dar tocmai de aceea este atât de important. Ne obligă să ne confruntăm cu trecutul și să ne gândim la alegerile pe care le facem pentru viitor.

Țineți minte, copii: trecutul nu este garanția viitorului, dar istoria ne poate ajuta să nu repetăm aceleași greșeli.

Ca să menționez și de note, i-am dat 4/5 pe letterboxd. Pe mine mă găsiți aici.