Acum puțin timp am terminat pentru a nu știu câta oară Yu Yu Hakusho. Motivul pentru care m-am uitat de atâtea ori la seria asta este simplu: E seria mea favorită.
Cu toate astea, nu o consider cea mai bună serie. De fapt, în articolul ăsta vreau să adresez punctele slabe ale seriei, sau cel puțin ce cred eu că putea fi îmbunătățit.
Mai întâi câteva cuvinte despre anime. A debutat în 1992 și s-a încheiat în 1995. Eu l-am descoperit prima dată în jurul anului 2005-2006, pe când aveam zece ani. Seria este nici scurtă și nici lungă, 112 episoade. Plotul se învârte în jurul lui Yusuke Urameshi, care prin niște circumstanțe mai deosebite, ajunge să fie detectivul lumii spirituale și asta înseamnă că este trimis în fel și fel de aventuri pentru a salva sau proteja lumea de personaje cu adevărat malefice. Încerc să nu dau prea multe spoilere, dar inevitabil, voi mai scăpa câte ceva.
James McBride a spus să nu ne întâlnim eroii, că o să fim dezamăgiți. Eu spun în schimb să ne calibrăm așteptările.
M-am uitat la serie acum, încercând să o văd cât mai obiectiv, să văd lucrurile care mă deranjează pe mine. Am vrut să văd unde au dat greș și poate să înțeleg de ce mi-au măcelărit băiatul. Mică paranteză. Am înțeles că seria manga a fost grăbită din cauza că autorul Yoshihiro Togashi a fost ba bolnav, ba nu mai voia să o facă. Drept să spun, nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar puteți să-mi spuneți voi în comentarii.
Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost inconstanța sistemului magic. Sistemul magic de aici se bazează pe mitologie japoneză (Yokai) și a mai împrumutat conceptul de energie vitală sau spirituală, reiki. De-a lungul episoadelor energiile demonilor și energia spirituală s-au tot înfruntat, cu toate astea, nu mereu era la fel de constantă. Ba odată spulberau munții, ba odată abia deranjau un copac. Ca să găsesc o scuză, inconstanța asta a servit tensiunii momentului, dar acum caut nod în papură, nu scuze. Dacă nu ești absorbit de importanța momentului, sunt mari șanse să ai un moment wtf în mijlocul luptelor.
Creșterea personajelor. Relațiile dintre personaje evoluează de-a lungul anime-ului, dar o fac cumva artificial. Ți se trasează în mare parte tipul de relație dintre personaje, dar lucrurile care se întâmplă mai departe și care îi aduce mai aproape, se întâmplă în exterior. Și asta tot timpul. Să fac o paralelă. Personajele din anime devin mai apropriate cum devin oamenii după un cataclism sau o catastrofă și foarte rar sunt scene în care personajele se apropie în urma interacțiunii dintre ei doi.
Finalul. Ultimul arc al seriei a fost incredibil. Incredibil de grăbit. Am intrat într-o lume foarte interesantă, au fost introduse personaje care ar fi putut fi explorate mult. În schimb, am primit câte o poveste făcută pe genunchi, pentru personaje care au trăit mii de ani și au ajuns în niște poziții importante. Tot aici o să includ și worldbuilding-ul precar. O lume nemărginită, crudă și neexplorată. Dacă am fi fost în One Piece, Luffy ar fi intrat în Grand Line și One Piece ar fi mai durat 25 de episoade. Până în ziua de azi, a rămas unul din regretele mele cele mai mari.
Nu vreau să mă lungesc prea mult și cam astea sunt lucrurile care nu mi-au plăcut mie la Yu Yu Hakusho. Tocmai ce-a ieșit pe Netflix o adaptare live action, dar nici nu am cuvinte pentru aceasta. Și nu că mi s-a părut din cale afară de rău, dar mi se pare că a fost făcut în dorul lelii și fără prea multă implicare. Aș îndrăzni să spun că anime-ul și adaptarea live, nu au prea multe lucruri în comun în afară de personaje și concepte.
Rămâne seria mea de suflet și pe partea de acțiune, de lupte și depășirea momentelor grele, seria mi se pare că stă încă în picioare. Glumele sunt de anii ’90, iar unele au îmbătrânit rău, altele nu.
Am și râs am și plâns cu ea, dar cel mai mult, rămân cu ideea că Yu Yu Hakusho ar fi putut să fie mult mai mult decât ceea ce-a ieșit și cu toate astea, cred că o să o revăd în viitor.
