Uneori începi un anime fără să ai cine știe ce așteptări. Te gândești că vei urmări o dramă despre adolescenți, poate cu câteva momente emoționante pe parcurs, iar înainte să-ți dai seama ajungi la genericul ultimului episod încercând să-ți ascunzi lacrimile. Ano Hi Mita Hana no Namae o Bokutachi wa Mada Shiranai sau AnoHana, este unul dintre acele anime-uri.
“Uneori, cea mai grea dorință de îndeplinit este aceea pe care nici măcar nu ți-o mai amintești.”
Numai că AnoHana nu este despre fantome. Și nu numai că nu este despre fantome, dar și este un anime care te va face să plângi. Destul de mult.
Am văzut anime-ul într-o singură zi pentru că de mult voiam să-l văd, m-am apucat de el și m-am ținut până l-am terminat, dar nu aveam să știu că mă va termina el pe mine.
O fantomă care nu sperie pe nimeni
Povestea îl urmărește pe Jinta, fostul lider al grupului de prieteni Super Peace Busters. În copilărie erau de nedespărțit, însă moartea accidentală a lui Menma i-a schimbat pe toți. Grupul s-a destrămat, fiecare și-a văzut de viață, iar Jinta a devenit un adolescent retras care aproape că nu mai iese din casă.
Totul se schimbă în momentul în care Menma apare din nou în fața lui. Sau, mai bine spus… fantoma ei.
Problema este că doar Jinta o poate vedea. Și, ca lucrurile să fie și mai complicate, Menma nici măcar nu-și mai amintește care este dorința care trebuie îndeplinită pentru a se putea odihni în pace.
Super Peace Busters
Aici AnoHana iese în evidență. De regulă, când vezi un anime de genul ai două personaje mai dezvoltate, iar restul sunt doar acolo. Nu și în AnoHana. Fiecare personaj din grup are o implicare în dezvoltarea poveștii și în redarea evenimentelor.
Jinta este centrul întregii povești, dar nu pentru că ar fi un protagonist spectaculos. Din contră. Este genul de om care s-a convins singur că, dacă stă suficient de mult închis în casă și evită trecutul, problemele o să dispară de la sine. Evident, nu funcționează. Reapariția lui Menma îl obligă să iasă din bula pe care și-a construit-o și să vorbească din nou cu oameni pe care nu i-a mai văzut de ani întregi.
Menma are energia unui copil care nu a apucat niciodată să crească, pentru că așa și este. Îi mănâncă gustările lui Jinta, îl bate la cap din orice și se entuziasmează din cele mai mărunte lucruri. Aproape uiți că, realmente vorbind, fata este moartă. Și aici lovește cel mai tare AnoHana.
Anaru este un personaj interesant. Încearcă să se integreze, sau nu, mai degrabă să pară o fată populară, dar reapariția vechiului grup o face să-și dea seama că nu se regăsește acolo. Este măcinată de sentimente ascunse, de nesiguranță.
În contrast cu Anaru este Yukiatsu. El e cel mai enervant și prost personaj. Și nu că e scris prost ci e prost ca om. Își minte prietenii că a văzut-o pe Menma, când de fapt el făcea pe travestitul. Asta plus aroganța lui m-a făcut să-l disprețuiesc de la început până la final.
Culmea, în paralel cu Yukiatsu este Tsuruko. Cel mai calculat personaj din întreg anime-ul. E calmă, dar își ascunde sentimentele în spatele unei măști nonșalante. Chiar și așa, nu are izbucniri tâmpite și tocmai de asta rămâi uimit când vezi un personaj închegat că-și lasă garda jos.
Îl mai avem pe Poppo care este cel mai bun personaj din întreg anime-ul. E calm, își ascund tristețea, nostalgia și melancolia în spatele glumelor, a revistelor cu femei și a poveștilor din călătoriile lui. Legit ar putea fi unchiul ăla mișto care e singur și are cele mai ca lumea povești.
Timpul nu vindecă nimic în AnoHana
Cred că știm momentul ăla când se întâmplă ceva trist, rău, groaznic și vine cineva care spune ”timpul le rezolvă pe toate” sau ”așa a vrut Dumnezeu să fie”, mizeriile astea nu merg în AnoHana cum nu funcționează nici în viața reală.
AnoHana este un anime despre regrete. Nu despre moarte, nu despre prieteni, nu despre fantome, ci doar despre regrete. Și regretele nu dispar. Nici după ce încerci să îndrepți situația, nici după ce îți ceri scuze. NICIODATĂ. Toți membrii Super Peace Busters au rămas blocați în aceeași zi de vară. Doar că fiecare a ales un mod diferit de a trăi cu vina. Unul s-a izolat, altul s-a prefăcut că a mers mai departe, că a trecut peste, altul și-a făcut o imagine falsă despre trecut, iar unul a ales să zâmbească ca să lupte cu durerea și cu regretul.
Ce faci când ultimul lucru pe care i l-ai spus cuiva este și ultimul lucru pe care îl vei spune vreodată? Ce faci când realizezi că n-ai apucat să-i mulțumești? Sau să-ți ceri iertare? Sau pur și simplu să-i spui că înseamnă ceva pentru tine?
Animația și muzica
Vizual, AnoHana nu încearcă să epateze. Nu are scene spectaculoase de luptă și nici animații care să-ți taie respirația, dar nici nu are nevoie. Decorurile surprind foarte bine atmosfera unui orășel liniștit de vară, iar culorile calde contribuie enorm la senzația aceea de nostalgie care însoțește întreaga serie.
Ce mi-a plăcut mai mult este coloana sonoră, în special opening-ul, dar mi-a plăcut și atât.
Există și minusuri?
Bineînțeles.
În primul rând, ritmul. Primele episoade înaintează destul de încet și înțeleg perfect de ce unii renunță la serie după două-trei episoade. Am făcut și eu asta cu AnoHana. Nu doar o dată, de mai multe ori. Problema este că tocmai această construcție lentă face ca ultimele episoade să funcționeze și să lovească.
Un alt minus este că unele relații dintre personaje ar fi meritat ceva mai mult timp. Seria are doar unsprezece episoade și, pe alocuri, se simte că scenariul trebuie să alerge pentru a închide toate firele narative. Nu este ceva care strică experiența, dar încă unul sau două episoade ar fi făcut minuni în dinamica personajelor.
Ne uităm la AnoHana sau nu?
Da, normal! Mai ales dacă ești plin de regrete, te uiți la AnoHana, vezi că se poate mai rău pentru că mereu se poate mai rău și te răcorești, un pic. Forța anime-ului stă în personaje, în modul lor de reacționare față de aceeași situație tragică. Aceștia nu încearcă doar să îndeplinească dorința lui Menma, ci încearcă să se ierte pe ei înșiși.
