Astăzi vreau să vorbim despre Coreea de Sud, un criminal în serie și două filme.
Criminalul în serie
La finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90 panica a fost instalată în orașul Hwaseong unde s-a petrecut o serie de crime. Ținta preferată a criminalului erau femeile. Le viola, le mutila în multe cazuri, cel mai adesea le strangula cu propriile articole vestimentare sau intime și cel mai nasol lucru, scăpa de fiecare dată. Pe parcursul a cinci ani au fost comise 10 crime, iar mai apoi numărul a ajuns la 14. Cum a fost posibil? Mai multe cauze pe care nu știu dacă o să le deslușim până la capăt. Ultima crimă s-a produs pe 3 aprilie 1991 și de atunci criminalul a dispărut.
A urmat o anchetă mamut. Peste 21 de mii de suspecți au fost anchetați pe parcursul anilor. Probele ADN nu și-au găsit corespondența. Mii de oameni implicați în anchetă și niciun rezultat. Aproape absurd, dar din păcate lucrurile astea s-au întâmplat și teroarea și dezamăgirea oamenilor au lăsat o rană care aproape nu a fost închisă niciodată. Și din puroiul ăsta s-au născut două filme care mie mi-au plăcut foarte mult. Din motive diferite.
Memories of Murder – 2003
De Joon-ho Bong. Probabil ați mai auzit de el. A câștigat Oscarul cu al său Parasite, dar dacă lumea în care trăiam era una dreaptă, l-ar fi câștigat din 2003 cu filmul ăsta. De ce?
Păi hai să vedem. Filmul ficționalizează povestea criminalului în serie. Într-o zonă rurală din anul ’86 un polițist era cărat în remorca unui tractor mic. Fuma aproape visător, iar în jurul lui o droaie de copii ce se jucau, țipau și deranjau. Lumea lui nu a mai fost niciodată la fel după ce-a privit sub un canal, un canal ca oricare, destul de obișnuit, la fel ca multe altele, dar ăsta ascundea o priveliște pe care nu ai putea să o uiți. Acolo era un cadavru. În haosul din jur, un copil începe să-l imite, iar alții se jucau cu obiectele cu probele crimei. Inocența lumii era în joc.
Ancheta pornește greu, dar demarează după a doua crimă petrecută. Presiunea socială creștea, dar acum aveau mai multe probe. O urmă clară de pantof care apare în solul noroios, o probă încercuită cu un băț și care a fost nivelată de un tractor, condus de un om mult mai absorbit de treburile sale decât de haosul din jur.
Ancheta era în desfășurare și posibilii sau probabilii inculpați se perindau prin fața noastră. Dar oamenii aveau nevoie de un răspuns, nu neapărat unul corect. Așa că au început să stoarcă confesiuni. Cum? Foarte simplu – bătaie, tortură. Rezultatul? Dezastru, iar cadavrele tot apăreau. Era un criminal în serie.
Atenția era tot mai mare și era tot mai clar că niște simpli polițiști nu puteau duce la bun sfârșit un caz de asemenea amploare. Un polițist din Seoul li s-a alăturat. Da, doar unul, dar părea că e o gură de aer proaspăt. Lucrurile s-au îmbunătățit, pentru că pistele false au fost abandonate, nu fără reticență, iar ancheta căuta mai mult faptele și nu răspunsurile.
Filmul nu a pus în oglindă doar slaba pregătire a unor polițiști provinciali, ci întreaga societate. O societate incapabilă să răspundă la un val de crime și să-și protejeze oamenii. Anii ’80 în Coreea de Sud au fost complicați, tulburi. Țara își revenea dintr-o dictatură militară și asta se vedea și în modul cum își conducea anchetele. De obicei cu piciorul înainte, cu lovituri, dar și cu întrebări care conțineau răspunsul.
Kang-ho Song face un rol magistral. De unul singur reușește să țină în cârcă simplitatea unui om al timpurilor sale, un om obișnuit să vadă multe și să treacă prin multe, un om complexat, relaxat, dar pe care-l ajunge frustrarea, neputința și care, în cele din urmă, devine vocea rațiunii într-o lume nebună. Evoluția personajului în film este vizibilă. Lucrurile la care asistă, prin care trece, lasă urme puternice, dar pe care le duce cu demnitate. Aproape ca și Coreea de Sud, despre care vom vorbi puțin și mai târziu.
Filmul mai arată și cum societatea nu era pregătită să facă față unui val de violență cum nu mai văzuse. Nu aveau uneltele, nu aveau priceperea. Au fost aruncați în fața unui tren care a lovit din plin.
Finalul este plin de însemnătate. După mai bine de zece ani, îl vedem pe același detectiv, acum un om matur, cu o afacere și familie, făcând același drum pe care-l străbătuse în urmă cu aproape 20 de ani. Era același loc unde totul începuse, pe câmpul acela. S-a aplecat iar sub același canal, așteptându-se să vadă un cadavru, dar nu mai era nimic. În jur doar o fetiță curioasă și intrigată de acțiunile sale. I-a spus ce ciudați sunt adulții. El a întrebat cum așa, iar ea i-a răspuns simplu. Cu o zi în urmă, altcineva fusese în același loc și se uitase sub canal. Persoana aceea îi spusese că făcuse ceva în același loc, cu mult timp în urmă. Atunci detectivul a realizat – criminalul era printre ei și se uită direct în cameră, încercând să vadă care dintre spectatori era criminalul.
Confession of Murder – 2012
Inspirat din aceleași crime, filmul ne arată o ficționalizare mai dinamică. E mai mult un film de acțiune decât orice altceva. Detectivul urmărește criminalul într-o noapte ploioasă și se luptă și pierde. Singurul lucru pe care-l câștigă este o cicatrice pe față, care o să-i reamintească de câte ori se uită în oglindă cât de aproape a fost să-l prindă. Dar noi știm cât a fost de aproape și să-și piardă viața.
Timpul trece. Mai exact cincisprezece ani de la momentul ultimei crime. Criminalul iese din ascunzătoare cu un bestseller – povestea lui în care detalia crimele săvârșite și modul. De ce? Păi pentru că cincisprezece ani era termenul de prescriere și de acum era oficial absolvit de orice vină sau crimă. Motivul? Voia să-și ceară iertare. Cum? Ce bine că ai întrebat.
Criminalul a plecat într-un tur de carte în care vizita familiile victimelor. Îi căuta înadins și se punea în genunchi în fața lor, cu capul adânc plecat, căindu-se pentru faptele sale groaznice și pentru suferința pe care le-a produs-o.
În jur era toată atenția de care avea nevoie – media care-l urma la orice pas, un cârd de admiratoare (pentru că criminalul avea și norocul de-a arăta ca un veritabil icon) și nu în ultimul rând poliția. Aceiași polițiști care cândva se chinuiau să-l prindă, acum erau nevoiți să-l protejeze pentru că valul de indignare era mare cât un tsunami. Cât de crud trebuie să fii să te înfățișezi în fața unor oameni cărora le-ai răpit singurul copil și totodată și rațiunea de-a merge mai departe?
Lucrurile nu au rămas așa. Familiile victimelor nu au putut să stea cu mâinile în sân prea mult și cei mai pricepuți s-au aliat și au conceput un plan. L-au răpit pe criminal și erau pregătiți să-l pedepsească pe măsura crimelor, dar ceva le-a stricat planul. Un polițist cu o cicatrice pe față l-a salvat. Ce dilemă morală, mai ales că și el pierduse pe cineva în mâinile sângeroase ale monstrului cu chip de model. Cum ar putea să facă așa ceva? Filmul o să vă dea răspunsul până la final.
Când am văzut prima dată filmul s-a spus că a fost scânteia care a pornit schimbarea și anume legea prescrierii cu un termen de cincisprezece ani. Arta poate schimba societatea, uite, la un nivel mult mai profund. Oare?
Coreea de Sud
În anul Domnului 2026, deja, Coreea de Sud e un brand global. Samsung, Hyundai, drame, k-pop, cinema. Standarde imposibile de frumusețe, pudici, reci și calculați. Lucrurile sunt în schimbare, pentru că de curând am văzut breteaua unui sutien într-o dramă, lucruri aproape de neconceput în urmă cu câțiva ani. Ion al lu’ Rebreanu are mai multă pasiune când sărută pământul decât dramele lor. Muzica lor a crescut în ultimii ani de-a ajuns în topuri în România și toate astea pe un fundal gri.
Ce o să urmeze or să fie o simplificare, pentru că e imposibil să explici o țară cu atâta istorie în câteva rânduri. Dar cine este Coreea de Sud? O țară aflată pe o jumătate de peninsulă, o țară unde s-a purtat un război acum 70 de ani care nici în ziua de astăzi nu s-a terminat. Conflictul este înghețat încă de atunci, de un armistițiu, dar pacea? Nu a fost semnată nici până azi.
Pe teritoriul întregii țări a fost un război aproape ideologic. Oamenii din nord, susținuți de URSS, dar în special de China, s-au luptat să ducă comunismul (nu socialismul) pe întreaga peninsulă. SUA s-au opus, iar când armistițiul s-a încheiat, țara s-a împărțit în două. În partea de Nord – comuniștii, în partea de Sud – cine mai exact?
Ai spune că democrații și că democrația a dăinuit în Sud, doar că nu e adevărat. Democratizarea sau încercarea de democratizare se demarcă în anul 1987. Mult mai recent decât ai fi crezut nu? Ce s-a întâmplat timp de treizeci de ani acolo? Dictaturi militare. Dure, reci, asupritoare. Au industrializat țara, au fondat companii și dinastii, au dat lumii chaebols. Se muncea în așa ritm încât muncitorii primeau droguri să țină ritmul draconic.
În 1987 a fost mișcarea care a determinat Coreea să iasă din ciclul dictaturilor militare. Mișcări stradale importante care au determinat modificări legislative. Dacă vreți, există și un film cu același Kang-ho Song despre asta. În 1988, anul olimpiadei de la Seoul, primul președinte ales democratic a fost pus în funcție. Nu o să dau nume pentru că nu asta e important. Ce e important este că în cele din urmă el a fost condamnat pentru fapte de corupție. Și nu e un caz singular, ba din contră, pare că a dat tonul unui trend pentru că doar doi președinți de atunci și până astăzi nu au avut probleme cu legea. Și toate astea se întâmplau în timp ce Coreea de Sud devenea o societate bogată, o societate cu declin demografic și bine integrată la nivel global.
Sunt de altfel multe filme și seriale coreene despre corupție. M-am întrebat întotdeauna, cum de se poate să le facă atât de bine? Poate că răspunsul este – o practică adânc înrădăcinat în practicile sociale. Poate.
Coreea de Sud, cu toată lumina puternică a neoanelor, a fețelor drăguțe și sunetelor jucăușe, este o țară unde bărbații fac stagiu militar și absolut fiecare membru al societății (de la mic la mare) sunt supuși unor presiuni sociale uriașe. O țară cu răni adânci și cicatrici urâte care răzbat prin imaginea atent conturată din zilele noastre. Asta doar dacă privim puțin mai atent. E o societate foarte complexă, greu de cuprins și dacă suntem onești, greu de înțeles din partea asta a lumii, pentru că pe cât de mult spunem că aveam probleme în România, nu aveam problemele lor. Și nici posibilitățile, dar asta e altă treabă.
În 2007 în Coreea de Sud, termenul de prescriere a crimei s-a mărit de la 15 ani la 25 ani, dar doar 8 ani mai târziu a fost modificat din nou și din 2015 nu mai există termen de prescriere pentru crimă. Cauza? Nu a fost Confession of Murder, ci cazuri reale, dureroase care nu și-au găsit niciodată rezolvarea și durerea a fost purtată de-a lungul a zeci de ani. O durere care s-a reflectat în întreaga societate și eventual și în lumea cinematografică. Filmul Confession of Murder este un produs al unei dureri colective, al unei indignări ce-a fiert coreeni timp de mulți ani și doar i-a dat o formă și artistică acestor sentimente.
Revenind la criminalul din Hwaseong. El a fost prins în 2019, când în sfârșit rezultatele ADN au găsit o potrivire. Unde era el? În pușcărie, condamnat pentru o altă crimă, săvârșită în 1994 în Busan. Își violase și ucisese cumnata. A recunoscut crimele cu seninătate odată pus în fața dovezilor și chiar a plusat, spunând că nu a încercat prea tare să se ascundă, rotind astfel încă odată cuțitul într-o rană deschisă, unde instituțiile statului au dat greș. El nu a fost rejudecat pentru cele 14 crime, pentru că justiția nu funcționează foarte intuitiv și unele greșeli din trecut nu pot fi îndreptate niciodată. Dar pentru viitor? Societatea coreeană ne-a învățat că doar cu dârjenie și o luptă continuă putem să schimbăm ceva. Asta dacă nu sunteți suficient de cinici să credeți că nimic nu se poate schimba.
