Vampire Hunter D e genul ăla de anime clasic din anii ’80 care îți bagă în față tot ce înseamnă gotic, monștri, vampiri și o atmosferă sumbră, dar nu fără să te și amuze cu alegeri interesante din punct de vedere al aspectului, dar și a dialogului. Dacă ești fan al genului și nu te sperie un pic de vintage, e o experiență care merită. Hai să-ți zic de ce…
Povestea, pe scurt și cu multe detalii care contează (sau ar trebui)
Imaginează-ți un viitor mega sumbru, în care vampirii și monștrii au făcut prăpăd, iar oamenii sunt bătuți în cuie în sate medievale. În acest haos, apare Doris Lang, o tipă cu o fustă scandalos de scurtă (serios, pe bune, o să vezi de ce e important), care are ghinionul să fie mușcată de Count Magnus Lee — un vampir uriaș, cu planuri mari și o fiică cu o frunte care sfidează legile fizicii (și bunul gust). Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.
Băi, și eu am fruntea mare de zici că e aeroportul din Iași, dar acolo e direct aeroportul Henri Coandă. Revenind.
Doris, după ce primește „pachetul complet” vampiric, îl angajează pe D, un vânător de vampiri cu o mână de demon și o pălărie care-i fură toată atenția. D face ce știe mai bine: sparge castelul techno-gotic plin de tot felul de monștri cu ochi la care nici nu te-ai gândi, tentacule care ies de peste tot și capcane care mai de care mai diabolice.
Pe deasupra, sătenii o tratează pe Doris ca pe o ciudată, un soi de metaforă clară despre cum victimele agresiunilor sunt blamate — și nu e ceva dat la întâmplare. Serios vorbind, lucrul acesta e valabil și în ziua de astăzi. Din păcate, încă e ceva de actualitate.
În rest, Count Magnus Lee, răufăcătorul nostru „super original”, vrea să-și ia noua nevastă, iar fiica lui, Lamika (sau Ramika, în funcție de ce dublaj iei), e jumătate vampir și are un discurs atât de spastic încât devine amuzantă fără să vrea.
La final, D îi face față tatălui și fiicei și salvează ziua, iar Count Magnus realizează că băiatul ăsta cu pălărie e, de fapt, strămoșul vampirilor nobili. Șoc și groază!
Serios, cam atât e filmul. Atât se întâmplă în nici o oră jumate. Mă rog, mai sunt niște bătăi care nu sunt neapărat demne de menționat. Vampire Hunter D e un fel de Frumoasa și Bestia, dar cu pași extra.
Ce e bun în Vampire Hunter D? Monștri ciudați și o atmosferă pe care ți-o amintești
Monștrii chiar fac treabă aici. De la creaturi pline de viermi, cu o grămadă de ochi, până la tentacule care îți dau fiori, filmul te ține în priză. Scenele cu D tăind monștrii în două și măruntaiele care ies ca niște piñata îți aduc un amestec excelent între horror și comic.
Atmofera gotică e densă, iar muzica face tot ce poate să-ți bage în cap senzația de „suntem într-un film de vampiri pe bune”. D e un personaj care merită toată atenția — taciturn, cu pofta de sânge ținută în frâu și cu un stil care se termină la pălărie (serios, tot bugetul filmului s-a dus în pălăria aia).
Ca un bonus, filmul e un exemplu timpuriu de anime care adaptează materialul mamă și reușește să amestece tropii clasici de vampiri cu stilul specific anilor ’80, ceea ce-l face să se remarce printre alte producții ale vremii.
Ce e rău? Animație învechită, dialoguri penibile și personaje care te fac să-ți regândești alegerile făcute în viață
Să nu ne ascundem după deget: Vampire Hunter D arată ca un anime din ’85 făcut cu bani puțini. Animația e plină de scurtături — fundaluri care alunecă, cadre statice și tot felul de artificii ieftine care îți amintesc că tehnologia digitală încă nu exista.
Designul personajelor secundare e, sincer, o glumă. Lamika și fruntea ei de dimensiuni ilegale sunt mai amuzante decât amenințătoare, iar vocea ei în engleză e un soi de mix între spastic și „ce naiba”. Foley-ul pare făcut într-un garaj de amatori, iar efectele sonore s-ar potrivi mai bine într-un joc de 16 biți.
Dialogurile sunt uneori atât de penibile încât o să-ți vină să-ți ascunzi fața în palme. „Pregătește-te pentru moarte!” spus cu toată seriozitatea de un acolit care mai degrabă pare că joacă într-o parodie.
Doris, deși „fata dură”, petrece mult timp fie răpită, fie se ferește de avansuri sexuale nedorite — trebuie să ne aducem clar aminte că anime-urile din anii ’80 aveau o problemă serioasă cu rolurile feminine. În plus, aproape toți bărbații din film (în afară de D, evident) par să fie niște nenorociți cu intenții dubioase.
Count Magnus e un răufăcător pe care-l uiți instant, iar Lamika ar putea fi mai interesantă dacă nu ar fi atât de exagerată și prost scrisă. Măcar ne vom aduce aminte de fruntea ei. Acolo îmi voi scrie lucrarea de licență.
Animație și sunet — un cocktail de farmec retro și eșecuri sonore
Stilul vizual sumbru și întunecat e o idee bună, dar tehnica din spate e departe de a ține pasul. Fundalurile cu dungi mișcătoare și sângele comic ne împiedică să luăm în serios producția.
Sunetul e, probabil, cel mai mare defect: Foley-ul e penibil, dialogul oscilează între „meh” și „nu pot să cred ce tocmai am auzit”. Singurul care salvează ceva e coloana sonoră, care reușește să mențină un stil gotic și sumbru.
Verdict final — Vampire Hunter D, cult clasic, cu mult farmec, pentru cei cu răbdare și simțul umorului
Vampire Hunter D e un film care-și poartă anii pe umeri, cu toate defectele unui anime din anii ’80, dar care totuși reușește să livreze un mix savuros de monștri ciudați, lupte sangeroase și o atmosferă gotică pe cinste.
Dacă-ți plac vampirii și poți să treci peste unele momente jenante și tehnica învechită, o să te distrezi. Pregătește-te să râzi la unele designuri, să te încrunți la dialoguri și să admiri eleganța taciturnă a lui D și pălăria lui legendară.
Și, da, filmul se încheie cu un ultim dublu înțeles la adresa lui D care se abține să „o mănânce” pe Doris — pentru că unele chestii nu se schimbă niciodată.
Dacă sună prea old-school pentru tine, dă-i direct Vampire Hunter D: Bloodlust. Are mai mult stil. Dar dacă ești fan de horror gotic cu un strop de kitsch de cult, Vampire Hunter D încă ”mușcă” bine.
Totuși, mai bine vedeți Hellsing.